Cuvintele de mai jos mi-au fost zise de o prietenă foarte bună. Mi le-a tastat spontan pe mess acum ceva vreme, într-un moment când eram mai mult sau mai puţin la pământ.
Ca idee, mi se întâmplă să întâlnesc oameni care îmi plac şi pe care vreau să îi cunosc mai bine, ca scop în sine. Unii mă lasă, alţii nu, alţi alţii îmi demonstrează că m-am înşelat. Asta era o situaţie în care m-am înşelat. Eram dezamăgită.
Astea sunt cuvintele pe care le recitesc de fiecare dată când încetez să mai cred în ceva, în cineva sau în mine.
Poza e şi ea legată de text. Mi-am făcut-o acasă, la ţară, acum vreo 2 veri. Mi se pare o coincidenţă stranie faptul că şi aici am umerii goi, dar nu e singurul motiv pentru care o postez corelată cu poza făcută de Cristian Radu.
În esenţă, e un autoportret rudimentar la care ţin. Iniţial l-am numit “knocking on heaven’s door”. Ulterior, mi-am dat seama că de fapt mi se pune ocazional pata pe vreo uşă şi bat fără să ştiu ce-mi rezervă. De cele mai multe ori nu ştiu de ce o fac, cert e că vine din mine să o fac. Tot aşa cum trebuie să vină din tine să deschizi.
Ireadfaces e cumva o astfel de uşă.
Behind the reading , tot ceea ce sunt sunt prin ochii celor care, o dată ce mi-au deschis, nu s-au mai putut opri din asta. Le mulţumesc.
“Tok îţi mai spune ceva: tu eşti, te afli, exişti. `Viaţa ta` e, până la urma, un concept care ţine de existenţa ta ca om. Tot restul de lucruri, fie ca sunt bagaj, doar lest, sau propulsor, afectează părţi din ea, dar nu ating conceptul în sine. Viaţa ta nu e nici slujba ta sau lipsa ei, nici facultatea, nici tot pomelnicul de indivizi care atrag, spre ruşinea lor, oameni mai buni ca ei, nici drumul pe care-l faci zi de zi, nici cafeaua, nici filmele pe care le-ai văzut. Viaţa ta este. Ăla e locul în care în general e bine să te întorci când dai de porţiuni din astea avariate, ca părţile de autostradă pe care le ţin închise şi cu marcaje galbene luni de zile şi pe care lucrează trei inşi, asta când nu e prea cald/frig/umed/etc
Nu ştiu dacă am zis cum trebuie – viaţa ta eşti TU.
Iar TU nu eşti toate lucrurile astea.”
Postat in Ireadfaces | Lasă un comentariu »
“Îmi place… E adevărat, zici că nu eşti tu dar îmi place. Eşti tristă şi mă faci să plâng. În acelaşi timp visezi şi tot ce vreau e să te ţin în braţe. E frumoasă. Eşti frumoasă în poză … într-un mod diferit de ce înţelege societatea noastră frumuseţea, într-un mod aparte, mai adânc…”
Umbre
În continuare am o reacţie problematică, foarte fizică la poza asta. E portretul meu Ireadfaces.
De o săptămână mă tot chinui să îl public şi nu pot.
Simt că mă expune foarte puternic şi mi-e greu. Îmi e frică să fiu privită. Dar zâmbesc când sunt, pentru că ştiu cât de diferită sunt pentru fiecare.
E o poză rece ca un bisturiu. Mă dezbracă şi mă face să mă simt ca un obiect.
Mă aşează în propriul meu câmp vizual ca pe o masă de operaţie.
E foarte personală. Pentru că sunt eu acolo.
E foarte străină. Pentru că eu nu-mi aparţin.
Mă uit la ochi cu zoom şi văd o umbră care îmi taie pupila în două. Pare umbra fotografului. E o umbră anonimă. Nu are nume şi nu face legături. Nu mă cunoaşte. Nu e o prezenţă. E o absenţă. E o amprentă. E acolo. Pare dezinfectată şi ascuţită ca o lamă de ras. Mă uit de 30 de secunde. Deja nu mai e o umbră, e el. Nu-l cunosc, nu-l recunosc dar e clar că e el. Ştii senzaţia?
Nu e in faţa mea, nu e în spatele meu, mă fotografiază din interior iar eu nu înţeleg cum a ajuns acolo.
Mă uit iar şi mă înstrăinez de poză şi de mine pentru că poza mea îl reprezintă pe el. Deci îi aparţine. Ceva legat de mine îi aparţine lui. Mă simt ciudat şi, inconştient, vreau să-mi dea ceva în schimb.
E cu totul altfel decât la Gigi şi la Radu; ei îmi aparţin mie. Mie, cea care priveşte. În timp ce îi privesc, urcă tiptil pe mine senzaţia că deţin ceea ce văd în poză. Deţin ceea ce recunosc. Semnificaţia se naşte în mine, nu există în sine.
Dar în poza asta sunt eu. Dintr-o dată, devin obiectul care aparţine oricui vrea să se uite. Mă transform. Devin pe rând ceea ce vede fiecare dintre voi.
Reacţii
Poza asta a generat reacţii în toţi cei care au văzut-o. Una dintre reacţii e comentariul de sub poză. Mai sunt şi altele dar ar fi o stângăcie să nu le iau pe rând. Nu fac un sondaj. Mă interesează părerea individuală, singulară. Mă interesează părerea ta. Cu tine vorbesc acum. Ce fac eu cu ce-mi spui se numeşte perspectiva mea şi nu mă interesează cât e de credibilă. Mă interesează să fie autentică nu spectaculoasă, sinceră nu adevarată. Şi vreau ca fiecare să o ia cum vrea. Nu mi-am propus nimic. Scriu pentru mine.
Revin. Ziceam că pozele celor 2 mă apropie de ei în timp ce poza mea mă îndepărtează de mine. În schimb, pe cel care mă cunoaşte îl apropie de reprezentarea lui reală despre mine. Poza asta e doar un moment în timp dar devine sintetică, recapitulativă, profundă prin cel care o priveşte, prin amintirile şi exigenţele lui.
Cu faţa la perete
Îmi place poza asta. Îmi place că există. Îmi place Ireadfaces. Dar mi-e greu să mă privesc. Iar comentariul de sub ea mă sâcâie ca o piatră în pantofi. Trebuia să-l postez. Trebuia să te intrig să-l contrazici. Trebuia să fie acolo pentru că e acolo şi la celelalte 2 poze.
Cuvintele din el curg de sus în jos ca într-o clepsidră; curg frumos şi apăsător, exercitînd asupra mea o presiune directă şi violentă.
E subiectiv. E sincer, deci e adevărat pentru persoana care l-a scris. Îl postez pentru că spune lucruri frumoase despre ea, nu despre mine.
Îmi aminteşte de un băieţel de vreo 11 ani care era să dea cu bicicleta peste mine pe o străduţă mică din centrul vechi. S-a oprit speriat şi mi-a zis: “eşti frumoasă”.
I-am zâmbit speriată, i-am zis ceva de genul “uşurel, ai grijă” şi m-am întors cu faţa către cel mai apropiat perete.
Am dat publish. Acum pot să mă întorc cu faţa la perete?
Postat in Ireadfaces | 1 comentariu »
Există oameni de care te ataşezi nu puţin, nu mult ci pur şi simplu.
Pentru mine, Radu e unul dintre ei.
Noi vorbim. Lejer. Grav. Vulgar. Serios. Superficial. Oricât. Oricum. Fără să ne plictisim. Fără să ne pese. Eu îl înteleg, el mă înţelege şi asta ne face pe amândoi să ne simţim bine. Vorbim ca să putem vorbi în continuare. E simplu.
E singurul om cu care fumez. Puţin, rar dar convingător. Mă face să mă simt de 19 ani fără să renunţ la mintea de 23. Şi mă face să mă întreb lucruri de genul: ce-o fi mai nasol, să nu poţi dormi noaptea sau să te trezeşti vrând să fii pocnit în plină figură?
Discuţiile cu Radu sunt ca turul Herăstrăului la 12 noaptea: cu o mare doză de fascinaţie şi demenţă.
Mi-l amintesc săptămâna trecută: “Vii să vezi meciul la mine?” În capul meu nu prea se făcea legătura dintre mine şi meci dar mi-am zis “trec să-l văd în drum spre casă”. Nici acum nu ştiu ce meci a fost în seara aia. Îmi amintesc doar replica cu care mi-a deschis uşa: “femeie, vreau să vorbim”.
Ceva în mine a încremenit.
I-am zâmbit.
Întotdeauna le zâmbesc oamenilor care cer de la mine ce nu le poate da nimeni.
ROBBIE WILLIAMS – COME UNDONE
Postat in Ireadfaces | Lasă un comentariu »
“Radu e…. mie imi zice ceva de genul: “nu pot sa dorm ma bantuie atatea, nu vedeti ca nu-mi dau pace…vreau sa scap de ele si am nevoie de ajutor, nu ma aude nimeni?”
Postat in Ireadfaces | 4 Comentarii »
Tu eşti:
Omul cu care vorbesc despre tot.
Omul pe care îl ascult oricând.
Cel mai frumos mesaj pe care l-am primit la începutul unei primăveri.
Palma de care aveam nevoie la finalul unei relaţii.
Omul care mă consideră mai bună decât sunt şi mai interesantă decât tot ceea ce fac.
Copilul.
Bărbatul.
Omul.
În poza asta eşti tu.
Eşti tot.
ALEXI MURDOCH – ORANGE SKY
Postat in Ireadfaces | 1 comentariu »
Behind the reading va urma fiecărei poze din cele 3 şi are la bază o idee simplă: pozele lui Cristian Radu surprind o stare de fond, sunt în vecinătatea esenţei, dar esenţa nu e totul.
În spatele esenţei se ascunde omul ca experinţă autentică, trăită a unui alt om.
Ziceam că am mers în formulă de 3 la The Ark: fratele meu, Radu şi cu mine. După şedinţa foto am mers toţi la Radu acasă. Din clipa în care am primit pozele pe mail şi până la 12 noaptea am stat ca legumele, cu ochii în monitor şi am comentat fiecare poză în parte.
Mi-a rămas înşurubată în creier o chestie pe care a zis-o Radu. Ne povestea că înainte să ne întâlnim, îi zisese prietenei lui la telefon că se duce să-şi facă o poză în care o să apară ‘’aşa cum e el”. Reacţia ei a fost: “adică cu ţigara în mână, cu berea în faţă şi făcând glume proaste?”.
Nu contează unde l-a lovit replica asta, contează doar faptul că gradul de proximitate al unui om nu-ţi garantează că omul ăla te cunoaşte cu adevărat. Din cauza asta, Ireadfaces are valoare doar prin cei care te re-cunosc în poză. Ipoteza asta mi-a fost confirmată simplu, printr-o discuţie pe mess despre poza mea.
Întâmplându-se pe mess, o pot consemna:
“DP (9/9/2009 6:02:04 PM): uaaau!!!
DP (9/9/2009 6:02:11 PM): eşti tu!
DP (9/9/2009 6:02:39 PM): nu mi se pare diferită faţă de cum te văd eu
D P (9/9/2009 6:02:51 PM): mi se pare ca esti tu, esti cea mai tu
D P (9/9/2009 6:03:04 PM): mi se pare că eşti foarte feminină
D P (9/9/2009 6:03:25 PM): e o feminitate mai puternică
D P (9/9/2009 6:03:47 PM): nu ştiu să-ţi spun mai puternică decât ce sau decât când, dar e foarte feminină”.
Poza e pe gratis pe când a cunoaşte pe cineva costă.
Postat in Ireadfaces | 1 comentariu »
Ireadfaces este proiectul lui Cristian Radu.
Ireadfaces nu e doar un lucru despre care afli, pe care îl urmăreşti sau despre care poţi scrie. Înainte de toate, e un lucru care ţi se întâmplă.
Mie mi s-a întâmplat acum o săptămână. Aflasem de el cu o zi înainte să mă duc la The Ark pentru poză. Am plecat spre Rahova spunându-mi: “Omul care îl face, îl face pentru că vine din el. Nu ai nimic de demonstrat. Fă-o pentru că vine din tine.”
Ce m-a atras la acest proiect este factorul uman. Când am văzut primele poze, mi s-a părut că au ceva nedefinit şi obsedant ca amintirea. Când l-am vazut pe el, nu l-am recunoscut (văzusem fix autoportretul cu care a început acest proiect). Nu l-am recunoscut dar mi s-a părut că îl cunosc.
Urât din partea mea.
Spun asta pentru că aseară m-am văzut cu un prieten care m-a făcut subiectivă pe faţă. Omul e foarte fain. Am băut vin şi am povestit. I-am zis una alta despre Ireadfaces, despre portretul meu şi despre anumite reacţii primite la poza mea.
Nu a scos o vorbă cât timp am debitat eu. Apoi mi-a povestit ceva care m-a făcut să cred că mă înşel în premisele de la care pornesc. Nu mi-a picat bine nici să-mi amintesc că m-am mai înşelat.
Mă simţeam ca un copil prost care îşi scăpase acadeaua în nisip. Nu vroiam decât să o recuperez dar ştiam că toţi o să râdă de mine dacă fac asta. Mama o să-mi lungească urechile iar eu nu o să mai vreau să mănânc 3 zile în speranţa că o să mor şi toţi o să plângă după mine în frunte cu fotograful.
E posibil să aibă dreptate dar nu o să insist pe ce mi-a zis. Nu acum. Pentru că adevărata revelaţie e că nu contează cine are dreptate.
Până la urmă, săptămâna trecută am fost la un om ca să-mi facă o poză. Atât.
E treaba mea ce fac cu experienţa asta. E treaba lui cum duce proiectul mai departe. Iar undeva la mijloc, fie că ne place sau nu, poate fi treaba amândurora ce iese.
Azi postez prima poză. Prima pentru că am fost în formulă de 3 la The Ark. Primul fotografiat a fost fratele meu.
Aveţi mai jos rezultatul. E însoţit de un comentariu (aşa cum se va întâmpla şi cu celelalte 2 poze).
Aceste comentarii nu-mi aparţin mie ci unui om frumos din viaţa mea.
Enjoy.
“Gigi e un bărbat în devenire căruia îi e dor de ce era acum ceva timp dar care se gândeşte la ceea ce trebuie să devină; între trecut şi viitor…”
Postat in Ireadfaces, imagini | 1 comentariu »
Acum o săptămână mi s-a întâmplat ceva. Am trăit foarte puternic momentul. Atât de puternic încât nu reuşesc să mă adun şi să scriu despre asta. Zilele astea am fost la concerte, am fost la un chef, am alergat prin ploaie, am stat în Gara de Nord şi m-am uitat la oameni, m-am urcat pe pereţi şi am încercat să dărâm un zid.
În noaptea asta am început să scriu.
Ce nu poţi exprima e bine să scrii. Cine scrie scrie din neputinţă.
Ce nu poţi suporta e bine să nu faci. Cine renunţă renunţă din slăbiciune.
Am un plan. Treptat o să spun mai multe. Nu o sa încep cu începutul.
Cel mai probabil până pe 2 octombrie lucrurile o să capete o formă şi puţină adâncime.
Pe 2 octombrie plec la Paris.
Deocamdată mă pregătesc să-ţi arăt nişte poze.
Postat in imagini, incompletări | 2 Comentarii »
Vineri seara am ieşit cu băieţii.
Ca tot omul, am prieteni care mă cheamă la bere ca să discutăm ca între băieţi. Cu mâna pe bara din tramvai, vă jur că este foarte instructiv.
Era răcoare, începea week-endul iar Radu avea bani să facă cinste. În astfel de seri, Bucureştiul îţi suflă în faţă ca un beţiv fără echilibru. Vine spre tine agresiv şi vrea să te atingă cu orice preţ. I-am dat peste mâini şi m-am dus să mă afum într-o bodegă.
Eram în Fire cu un Cuba Libre în faţă şi priveam cu sictir la barmanul care mixa un meci la plasmă în timp ce eu ascultam Coldplay dintr-un pahar de vodkă. De acolo emitea telefonul cel nou al lui Radu.
Atunci mi-am amintit de apelul pierdut de la Cezar şi l-am sunat. Asculta Patricia Kaas şi m-a întrebat dacă n-am mai auzit de vreun concert la care să mergem fără bilet, ca-n vremurile bune. Omul e în Călăraşi acum. De acolo, a venit la ziua mea fluturând o lalea galbenă şi o carte pe care a scris „ai grijă la poezie”.
L-am întrebat dacă mai scrie iar el m-a întrebat dacă mai alerg.
Are un talent deosebit de a intra în tot felul de căcaturi, se încurcă cu tot felul de sucite iar apoi îmi povesteşte mie. Probabil pentru că îl ascult fără să-l întreb dacă a băut gaz, pentru că mă bucur sincer să îl aud şi pentru că îi mulţumesc că rămâne unul dintre puţinii oameni normali pe care îi cunosc.
Suntem prieteni şi ne plângem de silă împreună. Nu de milă că nu ne caracterizează.
Textul de mai jos îi aparţine. Mi l-a dat imediat după ce l-a scris. Asta se întâmpla cam acum un an. Pe atunci avea blog, dar nu l-a postat aşa că îl postez eu.
Maestre, deal-ul era aşa: eu îţi dedic un folder la mine în calculator iar tu îl umpli cu vorbe. Folderul cu pricina e cam gol.
Cu alte cuvinte, pune mâna pe pix şi scrie, pramatie ce eşti!
Exageratul
„Se făcuse o pălugă de la atâta sărit după minge. A fost baschetbalist în liceu şi acum trebuia să se cocoşeze ca să poată să îmi spună ceva. Mereu rămâneam doar noi doi noaptea târziu la el la scară să punem la cale revoluţii culturale. El înmulţea pâinicile, eu vărsam vinul pe scări.
Când vorbea îşi ducea uşor mâna la inimă şi i se umezeau ochii.
- Pe noi trebuie să ne izbăvească cineva. Nu mai putem să stăm aşa. Ai văzut în filmul ăla… Nostalgia! E acolo un om care se străduieşte zile în şir să treacă printr-un bazin cu o lumânare aprinsă… Tu îţi dai seama câtă sensibilitate? Trebuie să faci şi tu ceva… să creezi… orice. Doar nu vrei să rămâi ca toţi conformiştii ăştia?
Dumnezeu e pe fir. Îşi ia faţa de om serios.
- Mă scuzi un pic, trebuie să dau un telefon. Da, pisoi. Cum adică nu poţi să vorbeşti că eşti la operă?! Du-te puţin afară. Aşa. Cu căpăţânosu’, da. Hai să ne înţelegem… eu cu oamenii ăia nu vreau să mai am de-a face! Păi cum adică, le dau două texte şi ei mă plătesc doar pe unu’?! Şi pe ăla mai scurt! Ca să nu-ţi mai spun că mi-e silă de ei aşa… ca grup. Sunt ditamai trustu’ şi mă pun să mă întâlnesc cu o fătucă să mă duc la un bancomat de-l ştie ea în spate la TNB. Ai că-ţi povestesc mâine. Bine. Pupăcioşi!
- Cine era?
- A… e nepoata lu’ naşă-mea. La care fut acuma.
- Aha. Îţi place ţie să fii aşa? Parcă erai mai familist.
- Bă, o dată-i ca niciodată! Nu ştii că femeile-s doar femei? Importantă e arta, ce creezi tu, cu asta rămâi. Nu trebuie să faci prea mult. Uite, Cărtărescu zicea că el scrie doar o pagină pe zi.
- Hai lasă asta… Ia zi, ai mai fost pe la facultate?
- Am stat mai mult în cămin. Am scris nişte poezii semestrul ăsta şi am cântat la chitară. De fizică nu prea m-am mai ţinut. Mi-am îngheţat şi anu’ ăsta. Da’ vezi să nu afle mama.
- Şi la regie mai dai?
- O să mă înscriu la scenaristică la toamnă.
- Şi dacă nu intri nici anul ăsta la ATF ce faci?
- …la anu’!
Bogdan tot încerca de trei ani să intre la ATF. Acum nu îl mai credea nimeni. Reuşea să mai scape de stress doar când mergeam amândoi să-i plimbăm câinele, Pufu, sau „bă, câine!” cum îi spunea el. Mereu avea grijă să o pupe apăsat pe maică-sa şi să-i spună „Pa, mica!”. Pe urmă, când ajungeam jos, se uita absolut de fiecare dată în cutia poştală. Zicea că-şi verifică mailul. În ziua aia ne-am dus în parc, la Zoo. Un leu a-nceput să ragă şi ne-a întors spatele. Când mergeam pe alee, am trecut pe lângă un grup de băieţi-şapcă. După ce i-am lăsat în urmă, unul din ei l-a lovit pe Pufu. Bogdan a-nceput să ţipe la ei.
- Ce-aţi făcut, mă?!
- S-a împiedicat câinele de piciorul meu, i-a răspuns unul de sub o şapcă mai îndrăzneaţă. Nu a putut el să stea liniştit, ca racu’ se făcuse.
S-a dus la ăla care i-a răspuns şi i-a dat o palmă. Băieţii-şapcă erau mai mulţi…
Peste câteva săptămâni am plecat la facultate. Bogdan a intrat la scenaristică şi mi-a trimis pe mail două acte din prima lui piesă de teatru. I-am răspuns că îmi storcesc capul cu restanţa la chimie şi că nu mai am timp de nimic. Mai de mult mi-a scris iar numai câteva cuvinte: „eşti un bou ignorant!”. De atunci nu mai ştiu nimic de el.
Postat in gloanţe oarbe | 1 comentariu »
