Banal, de 2 lei si nedemn de like

Tot ce facem in lume pentru lume e nesemnificativ indiferent cat de mare. Nu ne-am nascut in contextul in care sa conteze ce vrem noi ca indivizi. Mai devreme sau mai tarziu, cuvintele noastre vor fi uitate, cladirile noastre distruse, inventiile noastre inutile, ideologiile noastre o gluma pe tricoul unei alte generatii.

Tot ce facem in viata noastra, pe de alta parte, e semnificativ oricat de mic. Cuvintele noastre creeaza experiente, legaturi si oameni, casele noastre ne apara visele, gandurile noastre ricoseaza in altii si ii schimba. Spatiul nostru de manevra e prezentul, in el totul are sens pentru ca  totul are urmari.

Toti stim asta.

Si totusi, ne concentram cea mai buna parte din energie ca sa facem ceva mare (sau mic) si semnificativ (sau nesemnificativ) in lume , uitand ca puterea de a crea ceva cu adevarat ni s-a dat in propria noastra viata. Dar noi nu vrem asta. De ce ne-ar intereseaza cum se ia o decizie care ne priveste, cand invatam sa luam decizii de business care nu fac diferenta? De ce am fi atenti la ce ne spunem, ce mancam, cum ne miscam, ce gandim si ce simtim, cand trebuie sa ne cream o imagine sociala si sa o intretinem?

E banal si nedemn de like, dar totusi va intreb: de ce nu dam 2 lei pe cum traim in noi insine si punem totul pe cum traim in societate?

De la viata, cu dragoste

Tu cauti siguranta, un anume crez, un anume “ism”, un loc caruia sa ii apartii, cineva pe care sa te bazezi. Ai venit aici de frica. Vrei un soi de inchisoare frumoasa, astfel incat sa poti sa traiesti fara sa constientizezi ceva. Eu vreau sa te fac mai nesigur, mai instabil, mai incert pentru ca eu sunt adevaratul pericol, eu sunt adevarata fericire.  Nu vreau sa ai incredere in mine, vreau sa ai curaj in fata mea.

Din unele poveşti mai rămâne doar calul alb. Şi uneori e de ajuns.

Ţi-e somn?

Ieri am dat din întâmplare peste nişte ciorne în pix din august, de când am început sa lucrez la Pumni în oglindă (DoR#7, pag 56). Sunt tot atâtea fraze câte încap pe spatele unui bilet de avion printat in două exemplare. Nimic de pe foile astea nu a ajuns la editor şi pe bună dreptate, dar aş consemna totuşi fragmentul de mai jos:

Somnul e cu noi pretutindeni ca o promisiune a renunţării. Ni se face somn în profesie, aţipim în ambiţii, căscăm în iubire, dar nu în luptă. Lupta e un loc fluid, iar eu vreau să vorbesc de largul luptei ca de largul mării : un loc în care îţi înşurubezi mâinile şi picioarele şi faci ce ai de făcut fără-ţi treacă prin cap să închizi ochii.

Luni

Duminicile sunt femei uşoare.

Uşor de iubit,

uşor de uitat,

uşor de golit ca o sticlă de bere.

Nu te tulbură,

nu te limpezesc,

se dezbracă singure

şi adorm acolo unde uiţi de ele.

Nu-mi cere ziua a şaptea,

în care se odihnesc toţi.

Spune-mi Vineri şi mai scrie-mi încă o data pe calendar:

“mi-e dor de tine şi fluieră vântul prin mine

mi-e frig, mi-e întuneric şi mi-e

Luni”.

Sunt in DoR#7

Ne vedem la lansare pe 18 octombrie, in club Control.

Nimic

Uneori baţi la uşi până ţi se înnegresc pumnii si nu-ţi deschide nimeni.

Alteori te întâlneşti cu un om pe un hol şi îţi schimbă viaţa.

Poate că ideea e să învăţăm să iubim doar ce întâlnim pe holuri, nu ce avem impresia că se ascunde după tot felul de uşi care nu se deschid.

Şi eu mai am un fix: să o iau cât mai des pe scări.

În lift nu simt niciodată că urc.

“În lumea plină de urmări, eu sunt un om pe nişte scări.
În sus ce e? În jos nimic. În jos ce e? În sus nimic.
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost şi-n sus şi-n jos şi unde zic,
Eu însumi spun de locurile pe unde-am fost: nu e nimic.”