“Îmi place… E adevărat, zici că nu eşti tu dar îmi place. Eşti tristă şi mă faci să plâng. În acelaşi timp visezi şi tot ce vreau e să te ţin în braţe. E frumoasă. Eşti frumoasă în poză … într-un mod diferit de ce înţelege societatea noastră frumuseţea, într-un mod aparte, mai adânc…”
Umbre
În continuare am o reacţie problematică, foarte fizică la poza asta. E portretul meu iReadfaces.
De o săptămână mă tot chinui să îl public şi nu pot.
Simt că mă expune foarte puternic şi mi-e greu. Îmi e frică să fiu privită. Dar zâmbesc când sunt, pentru că ştiu cât de diferită sunt pentru fiecare.
E o poză rece ca un bisturiu. Mă dezbracă şi mă face să mă simt ca un obiect.
Mă aşează în propriul meu câmp vizual ca pe o masă de operaţie.
E foarte personală. Pentru că sunt eu acolo.
E foarte străină. Pentru că eu nu-mi aparţin.
Mă uit la ochi cu zoom şi văd o umbră care îmi taie pupila în două. Pare umbra fotografului. E o umbră anonimă. Nu are nume şi nu face legături. Nu mă cunoaşte. Nu e o prezenţă. E o absenţă. E o amprentă. E acolo. Pare dezinfectată şi ascuţită ca o lamă de ras. Mă uit de 30 de secunde. Deja nu mai e o umbră, e el. Nu-l cunosc, nu-l recunosc dar e clar că e el. Ştii senzaţia?
Nu e in faţa mea, nu e în spatele meu, mă fotografiază din interior iar eu nu înţeleg cum a ajuns acolo.
Mă uit iar şi mă înstrăinez de poză şi de mine pentru că poza mea îl reprezintă pe el. Deci îi aparţine. Ceva legat de mine îi aparţine lui. Mă simt ciudat şi, inconştient, vreau să-mi dea ceva în schimb.
E cu totul altfel decât la Gigi şi la Radu; ei îmi aparţin mie. Mie, cea care priveşte. În timp ce îi privesc, urcă tiptil pe mine senzaţia că deţin ceea ce văd în poză. Deţin ceea ce recunosc. Semnificaţia se naşte în mine, nu există în sine.
Dar în poza asta sunt eu. Dintr-o dată, devin obiectul care aparţine oricui vrea să se uite. Mă transform. Devin pe rând ceea ce vede fiecare dintre voi.
Reacţii
Poza asta a generat reacţii în toţi cei care au văzut-o. Una dintre reacţii e comentariul de sub poză. Mai sunt şi altele dar ar fi o stângăcie să nu le iau pe rând. Nu fac un sondaj. Mă interesează părerea individuală, singulară. Mă interesează părerea ta. Cu tine vorbesc acum. Ce fac eu cu ce-mi spui se numeşte perspectiva mea şi nu mă interesează cât e de credibilă. Mă interesează să fie autentică nu spectaculoasă, sinceră nu adevarată. Şi vreau ca fiecare să o ia cum vrea. Nu mi-am propus nimic. Scriu pentru mine.
Revin. Ziceam că pozele celor 2 mă apropie de ei în timp ce poza mea mă îndepărtează de mine. În schimb, pe cel care mă cunoaşte îl apropie de reprezentarea lui reală despre mine. Poza asta e doar un moment în timp dar devine sintetică, recapitulativă, profundă prin cel care o priveşte, prin amintirile şi exigenţele lui.
Cu faţa la perete
Îmi place poza asta. Îmi place că există. Îmi place iReadfaces. Dar mi-e greu să mă privesc. Iar comentariul de sub ea mă sâcâie ca o piatră în pantofi. Trebuia să-l postez. Trebuia să te intrig să-l contrazici. Trebuia să fie acolo pentru că e acolo şi la celelalte 2 poze.
Cuvintele din el curg de sus în jos ca într-o clepsidră; curg frumos şi apăsător, exercitînd asupra mea o presiune directă şi violentă.
E subiectiv. E sincer, deci e adevărat pentru persoana care l-a scris. Îl postez pentru că spune lucruri frumoase despre ea, nu despre mine.
Îmi aminteşte de un băieţel de vreo 11 ani care era să dea cu bicicleta peste mine pe o străduţă mică din centrul vechi. S-a oprit speriat şi mi-a zis: “eşti frumoasă”.
I-am zâmbit speriată, i-am zis ceva de genul “uşurel, ai grijă” şi m-am întors cu faţa către cel mai apropiat perete.
Am dat publish. Acum pot să mă întorc cu faţa la perete?
