Pe prietena lui Florin o cheama Alexandra. Au impreuna o fetita de 5 luni pe care o cheama Florina Alexandra. Florin obisnuia sa fure si sa traga pe nas in liceu. A incercat de cateva ori sa se angajeze si, pana la urma, a ajuns la Intercontinental, in personalul auxiliar, printr-un prieten.
“Nu trebuia decat sa vin la munca la timp si sa nu fur, nu-mi cereau mai mult. Patru sanse mi-au dat”. Isi freaca mainile de blugi iar ochii ii sclipesc ca lingurile. Azi, prietenul care l-a ajutat atunci, i-a mai dat o sansa. Ce-i drept, fara contract de munca, platit pe ora: 9 Roni/ora. Cu contract de munca ar avea 14 milioane pe luna, dar nu se stie, o sa se poarte bine si o sa fie bine. E alt om acum si vrea sa-i demonstreze asta. Florin e fericit in seara asta pentru ca are cu ce sa isi creasca fetita.
E un tip de inaltime medie, brunet, cu ochi caprui, foarte mobili. Gesticuleaza mult si face eforturi sa nu se apropie prea mult de mine ca sa nu ma sperie si sa ma indeparteze.
Pe Florin l-am cunoscut in seara asta la metrou. Asteptam ultimul tren, pe peron la Universitate, rezemata de scara, cu ghiozdanul agatat de umeri dar nu in spate, in fata, tinandu-l in brate si privind in jos. Blugi crem, tricou verde, ghiozdan albastru, cercei argintii din piese de ceas mecanic si o esarfa foarte subtire (primita de la Oana), legata la mana stanga. Ma uit in jos pentru ca tenisii mei au gaurele de culori diferite la sireturi, le numar mereu pe culori, dar niciodata nu le tin minte cate sunt. Asa facea bunica mea cu gainile din gutui: le numara in fiecare seara si, daca o intrebai cate sunt, zicea ca nu stie.
Nu stiu de unde a aparut Florin dar nici nu mi-am dat seama ca vorbeste cu mine cand a zis: “te rog mult sa nu mai fii suparata”. Ridic ochii nedumerita. Ma priveste intens, isi cere scuze si da sa plece. Eu nu imi dau seama ce expresie am pe fata, dar nu sunt capabila sa zic nimic, iar el prinde curaj si incepe sa imi povesteasca despre el. E fericit azi si vrea mult sa ma faca sa zambesc, par foarte trista. Doamne, cum suna. Ma simt ca o gluma de pe un tricou imprimat in pasaj, la Unirea. Vede ca nu zic nimic si tot vorbeste ca sa acopere golul. Stie germana si engleza si s-a apucat acum de franceza pentru ca ii place prietenei lui cum suna franceza. Prietena lui e in anul 3 la postliceala. O cheama Alexandra. V-am mai zis asta.
Il ascult si mi se pare ca sunt intr-un film. Ma intreb cum trebuie sa arat din afara daca ma opresc strainii la metrou ca sa ma faca sa zambesc. Il intreb de fetita lui si mai mult nu ma duce capul. Il felicit pentru locul de munca si ii multumesc. Pentru ce? “Uite, te-am facut sa razi si sa stii ca sunt fericit ca te-am facut sa razi”
Imi ia mana dreapta si o saruta. Sunt imobilizata si nu stiu sa reactionez. Ce se zice cand iti saruta mana un strain? “Multumesc”? Nu, asta se zice cand iti spune “te iubesc” un om pe care tu nu il iubesti. Suntem niste tristi. Dar Florin nu e. El habar n-are cine sunt si vrea sa ma faca sa rad. Cine e? As vrea sa inteleg macar jumatate din lucrurile care mi se intampla.
Da iar sa plece pentru ca mi-a venit metroul, dar se intoarce ca sa imi zica: “sa ma tii minte, io n-o sa te uit pe tine”.
Am senzatia ca nu mai stiu sa ma urc in trenul asta catre casa. Prea multe scaune goale. Prea mult gol. Vreau sa plec de aici macar cateva zile.
Ma intreb de ce eu? Vin oameni la mine, vin mereu si ma intreb de ce. Vin sa imi povesteasca lucruri si ma coplesesc pentru ca nu inteleg de ce ma aleg pe mine.
De ce eu? De ce? DE CE?
[...] tot de la metrou, tot frumos: FlorinAlexandra pe albmurdar. tweetcount_url='http://radu20.com/pers/livada-de-fotografii/';tweetcount_title='Livada de [...]
Ca sa poti fi un fel de povestas!
Probabil pentru ca prin ochii tai exprimi intensitatea vietii, si in acelasi timp drama amara a unei neintelegeri, a unui spirit luptator pe care ti l-ai format in timp. Prezenta ta inspira delicatete si invita la profunzime. Acea profunzime pe care oamenii inceteaza sa o mai aiba in momentul in care au incetat sa se mai lupte cu sine.
In lupta ta cu tine, de-a lungul timpului, imi pare ca tu, Ana Maria, ai ajuns invingatoare (oare? – numai tu stii), poate ca tocmai deoarece ai pornit de la acceptare (asa cum e normal) si nu de la dorinta de recunoastere (asa cum fac multi romani – cautand sa fie acceptati de altii pentru calitatile pe care le au, in loc sa isi infrunte defectele pe care nu vor sa rescunoasca a le avea).
Poate ca ai ajuns invingatoare pentru puterea de a-ti exprima fragilitatea fara frica si spiritul transant fara compromisuri, dar in acelasi timp cu eleganta.
Poate ca inspiri verticalitate morala, iar valorile tale sunt suficient de puternice incat sa fie element de referinta pentru altii – care nu si le cunosc pe-ale lor.
Poate pentru ca inspiri incredere.
Si, ca sa iti dau o explicatie mai tehnica… am observat ca nu iti misti ochii asa de mult (ca majoritatea femeilor de varsta ta) + respiratia poate ca e un pic mai profunda + fotografiile tale sunt foarte kinestezice = inconstient, transmiti disponibilitatea pentru ascultare si comunicare.
Acum am si eu o intrebare pentru tine: daca ar putea vorbi, ce ar spune locurile si lucrurile pe care le-ai fotografiat despre tine?