Somnul e cu noi pretutindeni ca o promisiune a renunţării. Ni se face somn în profesie, aţipim în ambiţii, căscăm în iubire, dar nu în luptă. Lupta e un loc fluid, iar eu vreau să vorbesc de largul luptei ca de largul mării : un loc în care îţi înşurubezi mâinile şi picioarele şi faci ce ai de făcut fără-ţi treacă prin cap să închizi ochii.

Uşor de iubit,

uşor de uitat,

uşor de golit ca o sticlă de bere.

Nu te tulbură,

nu te limpezesc,

se dezbracă singure

şi adorm acolo unde uiţi de ele.

Nu-mi cere ziua a şaptea,

în care se odihnesc toţi.

Spune-mi Vineri şi mai scrie-mi încă o data pe calendar:

“mi-e dor de tine şi fluieră vântul prin mine

mi-e frig, mi-e întuneric şi mi-e

Luni”.

Alteori te întâlneşti cu un om pe un hol şi îţi schimbă viaţa.

Poate că ideea e să învăţăm să iubim doar ce întâlnim pe holuri, nu ce avem impresia că se ascunde după tot felul de uşi care nu se deschid.

Şi eu mai am un fix: să o iau cât mai des pe scări.

În lift nu simt niciodată că urc.

“În lumea plină de urmări, eu sunt un om pe nişte scări.
În sus ce e? În jos nimic. În jos ce e? În sus nimic.
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost şi-n sus şi-n jos şi unde zic,
Eu însumi spun de locurile pe unde-am fost: nu e nimic.”

Fotografia m-a atras cu mult inainte sa avem o relatie pentru ca lupta cu faptul ca in 90% din timpul in care ne folosim vederea nu vedem. Iesim din casa cu ochii deschisi, dar nu parcurgem cu ei o realitate ci o imagine generica pe care o avem despre ea. E o imagine care ne facem sa ne oprim la semafor, dar care, luata ca atare, e doar un mod impersonal de a vedea fara a proiecta in tine ce vezi. Eu pun mana pe aparat pentru a stabili un contact cu ce exista, pentru a pipai realul unde nu a mai fost pipait si, astfel, pentru a ma simti si eu, la randul meu, mai vie. Pozele mele sunt incercari de a spune povesti. Dar povestile mele nu sunt niciodata spuse pe de-a-ntregul, sunt bucati de puzzle iar piesa care completeaza imaginea e la tine, cel care priveste. Eu nu fac afirmatii prin pozele mele, pun intrebari si semnalizez lucruri care ma scot din inertie sau ma fac sa simt ceva. Si odata gasita povestea, musc din ea cu aparatul sperand ca poza o sa dea mai departe vibratia care m-a facut sa apas pe buton.

Va astept sa privim si sa vorbim.

Viata e un joc, dar trebuie sa fii tampit sa crezi ca jocurile tin doar de noroc.

Invata sa iti folosesti capul, iar apoi invata sa iti folosesti mainile. Lucrurile pe care le gandesti conteaza doar daca schimba ceva si doar actiunile schimba ceva. Iar lucrurile serioase pe care le avem de facut sunt toate cure de slabire: o miscare proasta si esti inapoi de unde ai plecat sau chiar mai in spate.

Fiecare lucru pe care il faci are urmari. Conteaza in primul rand ca il faci. E important si cum il faci dar cel mai important e de ce il faci. Numai de ce-urile spun ceva despre noi si ne apropie sau ne indeparteaza de un scop.  Restul sunt circumstante.

Nu intotdeauna castiga cel mai bun. Iar uneori e important sa pierzi si e important sa o faci fara ca asta sa te transforme intr-un looser.

Nu conteaza ce carti ai daca nu esti atent la cei cu care joci. Chiar daca norocul poate fi prietenos cu tine, adversarii pot fi imprevizibili, neprietenosi, dificili. Ca si evolutia.

Poti sa castigi razboiul, dar sa pierzi pacea. E important sa castigi daca transformi asta in ceva. Banii in sine nu te fac nici mai fericit nici mai capabil decat esti.

Lucrurile pe care reusesti sa nu le pierzi in lupta sunt mai valoroase decat cele pe care le castigi. Banii nepierduti se cheltuie mai greu decat cei proaspat castigati.

E posibil sa nu primesti toate lucrurile pentru care ai platit dar cu siguranta vei plati pentru fiecare lucru  pe care il obtii.

Forta mea e o fuga. Vrea sa se instaleze in tine ca o dependenta. Vrea sa te ascunda in ea ca pe o frica si sa te domoleasca. Forta mea nu e un perete, e o fereastra, prin ea trece lumina, prin ea trec toate zilele si in ea se infig mereu, ca intr-o pernita de puf, ace cu fir colorat in gamaliile mari cat smochinele stafidite de frig.

E o forta fluida si controversata. Poate fi stoarsa, poate fi bauta, poate fi varsata si poate fi respirata caci din senin se evapora cu totul si cand nu au mai ramas decat amintirea si golul, se intoarce si  iarasi curge.

“să taci, vreau să-mi spună mâinile cuvinte.

şi nu vreau timp, nici jurăminte

te vreau doar mai aproape decât eşti,

s-ajungi să mă săruţi sub piele

ş-apoi… cu gura-ţi să-nveleşti

tot somnul cald al gurii mele.”

NEGRE

”Mi-am tatuat rateul în străfundul inimii. Mi-l voi simţi mereu. M-am ataşat prea repede. Mi-am pierdut rolul şi personajul. Faţa cărţii mele de joc. Ai lăsat bezna să acopere poveştile ascunse.

Mă voi căuta. Mă voi învinge. Îmi voi alege la întâmplare un alt personaj. Joc. Carte. Mă voi descurca.”

Au trecut 2 minute de cand mi-am zis asta.

Mi-a venit sa scriu cand eram in dus. Ca atunci cand iti vine sa te incalti in pantofi decupati pe zapada sau sa mananci struguri la miezul noptii.

N-am mai scris pe blog de pe 8 iunie 2010 si ma gandesc ca poate as fi continuat sa scriu daca nu ma apucam in vara de fotografie.

Azi sunt la finalul unei zile in care am facut multe poze si imi vine sa scriu.

Ironic ca azi nu-mi ajunge aparatul. Parca ma orbeste sa vad. Ma orbesc oamenii care vor sa fie vazuti cu tot dinadinsul si lucrurile care nu dispar si care nu se transforma prin puterea vazului. Incep sa-mi placa iar aia care ma citesc chiar daca ma inteleg gresit sau deloc.

Am facut poze de la 3 la 10 seara intr-un restaurant; 30 de feluri de mancare, hotel de 4 stele, bucatar italian cu ajutoare arabe si un grafician roman pe care il asteptau acasa o nevasta si 2 pisici: Mica si Ela.

L-am intrebat daca pe nevasta o cheama Mihaela, dar nu cred ca a auzit intrebarea.

A stat tot timpul langa mine pentru ca el face catalogul pentru care am facut eu pozele si pentru ca se simtea in Disneyland langa aparatura cu care venisem. Se minuna de reglajele de la trepied si de generatorul meu cu trepte reglabile din Mac-ul  de pe masa vecina, venit si el la pachet cu mine.

Mi-a placut de el din prima.

Mi-a povestit de cele 9 joburi avute in 10 ani, de experientele avute prin agentii si de faptul ca photoshop-ul e singurul program pe care nu si-a permis sa-l injure niciodata; cel putin CS3-ul ca CS5 se pare ca e o mizerie din mai multe puncte de vedere.

Mi-a facut ceai si m-a intrebat daca eu cred ca e mai bine sa fii prost si fericit sau destept si nemultumit. I-am zis ca da si mi-a dat dreptate. La ce? Nu stiu. De ce? Degeaba. Mai vorbim, mai tragem o poza, mai trece timpul.

Cand a inceput cina in restaurant si am luat o pauza m-a luat cu el sus sa-mi arate ceva.

Era grena cu auriu si avea pe putin 20 de metri patrati. Era un covor. Vroia sa-mi arate cat de gros e si cat de moale se simte sub picior. Nu in toate zonele, dar in alea mai putin umblate era vis. Ne-am plimbat de colo colo si topaia pe bucatelele privilegiate de covor ca motanul meu dimineata. Pentru prima data pe ziua asta imi venea sa rad.

Ma simteam ca pustanii aia care se furiseaza in cancelarie ca sa motiveze absente.

La final de tot am pozat creveti. Romanul meu mi-a zis sa impartim ce-am tras in poza.

I-am zis ca nu stiu sa mananc creveti si m-am apucat sa strang aparatura.

Dar i-am zis ca poate o sa scriu despre el intr-u articol fara poza.