Ai mai jos una dintre poeziile mele preferate.

Nu ştiu cine a scris-o. Nu e o poezie cunoscută şi nu mai ştiu cum am ajuns să o am pe un caiet şi să o regăsesc periodic la fel de frumoasă.

Mi-am promis la un moment dat că nu o să o postez niciodată. Numai că fata aia care şi-a promis asta nu mai există. A devenit altcineva între timp.

Ca atare, o postez .

Mai ţii minte noaptea sărutului

cu fluturi sălbatici

împungandu-ne vertebrele?

Adânc ne dormitau ogoarele de aripi

pe sub sânge

şi tu-mi sădeai necruţător

fantomatice săruturi

Zăvorâtă mi-era nerăbdarea de a-ţi prăda respiraţia

şi prea Alb te vroiam

Noaptea se zbătea

între două guri flămânde

neasemuit de demente şi de singure

iar suspinele lor siluiau lin tăcerea

ca pe o fecioară înspăimântată

Erai fluturele meu nebun

care şi-ar fi dat aripile pentru o singura fărâmă

de linişte

* * *

Ştiu ;tu te ridici

şi-mi veghezi răsuflarea

de aceea

numai când dorm

eu pot iubi

Ziua clădesc amfore de lut

în care să-ţi adun înaltul plânset

/precum fiul risipitor

ţi-a fugit plânsul

în lume

şi mişună prelung

ca un vierme ameţit în măr/

Spre seară

îmi măsori dorul între degete

şi-i plămădeşti

aripi adânci de iubire

pentru nopţile în care

încă mă urmăreşte chinul

de a nu te putea îndrăgi

decât în somn.

Te apropii

şi mă săruţi neîndurător de lin

apoi chemi iarba

să crească şoptit peste mine.

* * *

E târziu

Aşteptarea mea spală copacii

Merele se coc mirate

şi tu plângi

Până la cer

îmi cresc braţe

Hei, suflete de copac

nimic mai adevărat

ca privirea lui Dumnezeu

coborâtă în ochii unui copil

Prin lume se risipesc

Cai de lumină

Eu învăţ să rodesc

Tu plângi

şi merele se coc…

* * *

Ia-mi sufletul de mână

şi haide aiurea prin ploaie

Nebunie

lichidă

privirea ta

Nu poţi uita stropii aceştia

Care ţi se risipesc lin în oase

ca nişte

săgeţi de lumină

Ploaia îţi violează tristeţea

iar şi iar

Mi se face frig

Tu îmi spui că te gândeşti

la altă femeie

Îmi aşez

plânsul

lânga patul tău

Ne iubim din priviri

şi atât.

* * *

Alergi prin lume

să-ţi cauţi femeia,

Mireasa ta

cu chipul smuls.

Ca într-o oglindă

Te uiţi în ochii secundei

cârpind tăcerea

cu suspinul tău.

Îţi voi scufunda sânii

în flori de măr

gândeşti tu

şi braţu-mi rânced

se va culca haiduceşte

peste pletele ei

ca un mort fără sicriu.

Pumnal te faci

tăind delirul

în bucăţi nesfârşite

pe care să le aşezi

sub cele şapte inimi ale tale

Furtuni spintecat-ai

sperând că în placentele

lor prăfuite o vei dibui pe aceea,

dar n-ai găsit decât mirosul nimicului

răvăşindu-şi oasele.

Apoi te năvăli

Dorul proaspăt de femeie.

Cineva bate un cui într-un perete de pe aici

În general seara, când mă duc la culcare

îl aud mai bine.

Uneori mă gândesc că îl bate pentru un tablou

Alteori pentru o ramă

Pentru o haină veche, pentru un ştergar, poate o icoană

Uneori pentru un prosop, o etajeră cu nimicuri,

Pentru un felinar

sau pentru o pălarie cu fundă mare, albastră

şi ac verde ca un picioruş de broască fără cheie.

Alteori parcă Însuşi Hristos ar fi iarăşi răstignit

Pe spoiala pereţilor şi

De la mine miroase a oţet…

Şi aşa, în fiecare dimineaţă mă trezesc

Cu nişte împunsături în piept

După mărimea cuielor.

poate cos în somn fără degetar

la inimă, dintr-un ghem ameţit într-o pisică zgâriată pe ţigle

…toate pisicile au cozi şi ţigle

unele au acoperişuri întregi…

Am aflat apoi de nişte camere

goale

cu găuri în pereţi

şi cioburi de nimicuri pe podele

Cât despre pereţii dinspre mine

nu s-a găsit nici un cui

bătut.

Se pare că nimeni nu ştie unde sunt cuiele şi

de ce au fost scoase.

S-au găsit numai ciocane pe care nu scria nimic.

Despre expoziţie aici.

Despre poza mea aici.

Despre mine prin preajmă.

“maria-cristina munteanu: neatza

maria-cristina munteanu: :*

maria-cristina munteanu: reactia mea la poza ta Ireadfaces e urmatoarea:

maria-cristina munteanu: nu te-am mai vazut demult

maria-cristina munteanu: nu fizic

maria-cristina munteanu: ci in intregul sens al expresiei ma refer

maria-cristina munteanu: acolo esti asa cum te vedeam in liceu

maria-cristina munteanu: si asa cum te-as desena daca m-as pricepe

maria-cristina munteanu: in cazul tau, cred ca e o poza reusita

maria-cristina munteanu: pe ceilalti nu-i cunosc

maria-cristina munteanu: sa stii ca m-ai cam suparat cateodata

maria-cristina munteanu: dar cred ca, de fapt, nu te-ai schimbat deloc

ana iana: da,si pe mine ma supar destul de des

ana iana: but i’m still trying

ana iana: i’ll never stop

maria-cristina munteanu: why would you?

ana iana: exactly

ana iana: acu zi-mi cu ce te-am suparat ca sa stiu ce sa schimb

maria-cristina munteanu: pai exact asta

maria-cristina munteanu: NU TE SCHIMBA!!!

maria-cristina munteanu: nu trebuie sa te schimbi

maria-cristina munteanu: ma supar cand n-o mai gasesc pe Ana

maria-cristina munteanu: cand Ana nu ma mai cunoaste pe mine

maria-cristina munteanu: atat

maria-cristina munteanu: in rest, nimic

ana iana: ana nu inceteaza niciodata sa te cunoasca pentru ca ana nu uita niciodata nimic

ana iana: numai ca intr-adevar nu ne-am mai vazut demult”

Cuvintele de mai jos mi-au fost zise de o prietenă foarte bună. Mi le-a tastat spontan pe mess acum ceva vreme, într-un moment când eram mai mult sau mai puţin la pământ.

Ca idee, mi se întâmplă să întâlnesc oameni care îmi plac şi pe care vreau să îi cunosc mai bine, ca scop în sine. Unii mă lasă, alţii nu, alţi alţii îmi demonstrează că m-am înşelat. Asta era o situaţie în care m-am înşelat. Eram dezamăgită.

Astea sunt cuvintele pe care le recitesc de fiecare dată când încetez să mai cred în ceva, în cineva sau în mine.

Poza e şi ea legată de text. Mi-am făcut-o acasă, la ţară, acum vreo 2 veri. Mi se pare o coincidenţă stranie faptul că şi aici am umerii goi, dar nu e singurul motiv pentru care o postez corelată cu poza făcută de Cristian Radu.

În esenţă, e un autoportret rudimentar la care ţin. Iniţial l-am numit “knocking on heaven’s door”. Ulterior, mi-am dat seama că de fapt mi se pune ocazional pata pe vreo uşă şi bat fără să ştiu ce-mi rezervă. De cele mai multe ori nu ştiu de ce o fac, cert e că vine din mine să o fac. Tot aşa cum trebuie să vină din tine să deschizi.
iReadfaces e cumva o astfel de uşă.
Behind the reading , tot ceea ce sunt sunt prin ochii celor care, o dată ce mi-au deschis, nu s-au mai putut opri din asta. Le mulţumesc.

“Tok îţi mai spune ceva: tu eşti, te afli, exişti. `Viaţa ta` e, până la urma, un concept care ţine de existenţa ta ca om. Tot restul de lucruri, fie ca sunt bagaj, doar lest, sau propulsor, afectează părţi din ea, dar nu ating conceptul în sine. Viaţa ta nu e nici slujba ta sau lipsa ei, nici facultatea, nici tot pomelnicul de indivizi care atrag, spre ruşinea lor, oameni mai buni ca ei, nici drumul pe care-l faci zi de zi, nici cafeaua, nici filmele pe care le-ai văzut. Viaţa ta este. Ăla e locul în care în general e bine să te întorci când dai de porţiuni din astea avariate, ca părţile de autostradă pe care le ţin închise şi cu marcaje galbene luni de zile şi pe care lucrează trei inşi, asta când nu e prea cald/frig/umed/etc

Nu ştiu dacă am zis cum trebuie – viaţa ta eşti TU.

Iar TU nu eşti toate lucrurile astea.”

“Îmi place… E adevărat, zici că nu eşti tu dar îmi place. Eşti tristă şi mă faci să plâng. În acelaşi timp visezi şi tot ce vreau e să te ţin în braţe. E frumoasă. Eşti frumoasă în poză … într-un mod diferit de ce înţelege societatea noastră frumuseţea, într-un mod aparte, mai adânc…”

Umbre

În continuare am o reacţie problematică, foarte fizică la poza asta. E portretul meu iReadfaces.

De o săptămână mă tot chinui să îl public şi nu pot.

Simt că mă expune foarte puternic şi mi-e greu. Îmi e frică să fiu privită. Dar zâmbesc când sunt, pentru că ştiu cât de diferită sunt pentru fiecare.

E o poză rece ca un bisturiu. Mă dezbracă şi mă face să mă simt ca un obiect.

Mă aşează în propriul meu câmp vizual ca pe o masă de operaţie.

E foarte personală. Pentru că sunt eu acolo.

E foarte străină. Pentru că eu nu-mi aparţin.

Mă uit la ochi cu zoom şi văd o umbră care îmi taie pupila în două. Pare umbra fotografului. E o umbră anonimă. Nu are nume şi nu face legături. Nu mă cunoaşte. Nu e o prezenţă. E o absenţă. E o amprentă. E acolo. Pare dezinfectată şi ascuţită ca o lamă de ras. Mă uit de 30 de secunde. Deja nu mai e o umbră, e el. Nu-l cunosc, nu-l recunosc dar e clar că e el. Ştii senzaţia?

Nu e in faţa mea, nu e în spatele meu, mă fotografiază din interior iar eu nu înţeleg cum a ajuns acolo.

Mă uit iar şi  mă înstrăinez de poză şi de mine pentru că poza mea îl reprezintă pe el. Deci îi aparţine. Ceva legat de mine îi aparţine lui. Mă simt ciudat şi, inconştient, vreau să-mi dea ceva în schimb.

E cu totul altfel decât la Gigi şi la Radu; ei îmi aparţin mie. Mie, cea care priveşte. În timp ce îi privesc, urcă tiptil pe mine senzaţia că deţin ceea ce văd în poză. Deţin ceea ce recunosc. Semnificaţia se naşte în mine, nu există în sine.

Dar în poza asta sunt eu. Dintr-o dată, devin obiectul care aparţine oricui vrea să se uite. Mă transform. Devin pe rând ceea ce vede fiecare dintre voi.

Reacţii

Poza asta a generat reacţii în toţi cei care au văzut-o. Una dintre reacţii e comentariul de sub poză. Mai sunt şi altele dar ar fi o stângăcie să nu le iau pe rând. Nu fac un sondaj. Mă interesează părerea individuală, singulară. Mă interesează părerea ta. Cu tine vorbesc acum. Ce fac eu cu ce-mi spui se numeşte perspectiva mea şi nu mă interesează cât e de credibilă. Mă interesează să fie autentică nu spectaculoasă, sinceră nu adevarată. Şi vreau ca fiecare să o ia cum vrea. Nu mi-am propus nimic. Scriu pentru mine.

Revin. Ziceam că pozele celor 2 mă apropie de ei în timp ce poza mea mă îndepărtează de mine. În schimb, pe cel care mă cunoaşte îl apropie de reprezentarea lui reală despre mine. Poza asta e doar un moment în timp dar devine sintetică, recapitulativă, profundă prin cel care o priveşte, prin amintirile şi exigenţele lui.

Cu faţa la perete

Îmi place poza asta. Îmi place că există. Îmi place iReadfaces. Dar mi-e greu să mă privesc. Iar comentariul de sub ea mă sâcâie ca o piatră în pantofi. Trebuia să-l postez. Trebuia să te intrig să-l contrazici. Trebuia să fie acolo pentru că e acolo şi la celelalte 2 poze.

Cuvintele din el curg de sus în jos ca într-o clepsidră; curg  frumos şi apăsător, exercitînd asupra mea o presiune directă şi violentă.

E subiectiv. E sincer, deci e adevărat pentru persoana care l-a scris. Îl postez pentru că spune lucruri frumoase despre ea, nu despre mine.

Îmi aminteşte de un băieţel de vreo 11 ani care era să dea cu bicicleta peste mine pe o străduţă mică din centrul vechi. S-a oprit speriat şi mi-a zis:  “eşti frumoasă”.

I-am zâmbit speriată, i-am zis ceva de genul “uşurel, ai grijă” şi m-am întors cu faţa către cel mai apropiat perete.

Am dat publish. Acum pot să mă întorc cu faţa la perete?

Există oameni de care te ataşezi nu puţin, nu mult ci pur şi simplu.

Pentru mine, Radu e unul dintre ei.

Noi vorbim. Lejer. Grav. Vulgar. Serios. Superficial. Oricât. Oricum. Fără să ne plictisim. Fără să ne pese. Eu îl înteleg, el mă înţelege  şi asta ne face pe amândoi să ne simţim bine. Vorbim ca să putem vorbi în continuare. E simplu.

E singurul om cu care fumez. Puţin, rar dar convingător. Mă face să mă simt de 19 ani fără să renunţ la mintea de 23. Şi mă face să mă întreb lucruri de genul:  ce-o fi mai nasol, să nu poţi dormi noaptea sau să te trezeşti vrând să fii pocnit în plină figură?

Discuţiile cu Radu sunt ca turul Herăstrăului la 12 noaptea: cu o mare doză de fascinaţie şi demenţă.

Mi-l amintesc săptămâna trecută: “Vii să vezi meciul la mine?” În capul meu nu prea se făcea legătura dintre mine şi meci dar mi-am zis “trec să-l văd în drum spre casă”. Nici acum nu ştiu ce meci a fost în seara aia. Îmi amintesc doar replica cu care mi-a deschis uşa: “femeie, vreau să vorbim”.

Ceva în mine a încremenit.

I-am zâmbit.

Întotdeauna le zâmbesc oamenilor care cer de la mine ce nu le poate da nimeni.

ROBBIE WILLIAMS – COME UNDONE

“Radu e…. mie imi zice ceva de genul: “nu pot sa dorm ma bantuie atatea, nu vedeti ca nu-mi dau pace…vreau sa scap de ele si am nevoie de ajutor, nu ma aude nimeni?”

Tu eşti:

Omul cu care vorbesc despre tot.

Omul pe care îl ascult oricând.

Cel mai frumos mesaj pe care l-am primit la începutul unei primăveri.

Palma de care aveam nevoie la finalul unei relaţii.

Omul care mă consideră mai bună decât sunt şi mai interesantă decât tot ceea ce fac.

Copilul.

Bărbatul.

Omul.

În poza asta eşti tu.

Eşti tot.

ALEXI MURDOCH – ORANGE SKY

Behind the reading va urma fiecărei poze din cele 3 şi  are la bază o idee  simplă: pozele lui Cristian Radu surprind o stare de fond, sunt în vecinătatea esenţei, dar  esenţa nu e totul.

În spatele esenţei se ascunde omul ca experinţă autentică, trăită a unui alt om.

Ziceam că am mers în formulă de 3 la The Ark: fratele meu, Radu şi cu mine. După şedinţa foto am mers toţi la Radu acasă. Din clipa în care am primit pozele pe mail şi până la 12 noaptea am stat ca legumele, cu ochii în monitor şi am comentat fiecare poză în parte.

Mi-a rămas înşurubată în creier o chestie pe care a zis-o Radu. Ne povestea că înainte să ne întâlnim, îi zisese prietenei lui la telefon că se duce să-şi facă o poză în care o să apară ‘’aşa cum e el”. Reacţia ei a fost: “adică cu ţigara în mână, cu berea în faţă şi făcând glume proaste?”.

Nu contează unde l-a lovit replica asta, contează doar faptul că gradul de proximitate al unui om nu-ţi garantează că omul ăla te cunoaşte cu adevărat. Din cauza asta, iReadfaces are valoare doar prin cei care te re-cunosc în poză. Ipoteza asta mi-a fost confirmată simplu, printr-o discuţie pe mess despre poza mea.

Întâmplându-se pe mess, o pot consemna:

“DP (9/9/2009 6:02:04 PM): uaaau!!!

DP (9/9/2009 6:02:11 PM): eşti tu!

DP (9/9/2009 6:02:39 PM): nu mi se pare diferită faţă de cum te văd eu

D P (9/9/2009 6:02:51 PM): mi se pare ca esti tu, esti cea mai tu

D P (9/9/2009 6:03:04 PM): mi se pare că eşti foarte feminină

D P (9/9/2009 6:03:25 PM): e o feminitate mai puternică

D P (9/9/2009 6:03:47 PM): nu ştiu să-ţi spun mai puternică decât ce sau decât când, dar e foarte  feminină”.

Poza e pe gratis pe când a cunoaşte pe cineva costă.